This website uses cookies. They help us to know a little bit about you and how you use our website, which improves the browsing experience.

 

 

Articole recente

Cuprins al cartii

Thursday, 30 January 2020 20:09

Capitolul 10

Written by 
Rate this item
(0 votes)

Această reformă nu este doar o reformă a instituţiilor ci este, în primul rând, o reformă a conştiinţelor. Această reformă nu ameninţă pe nimeni în particular dar ameninţă ipocrizia şi necinstea. Aceasta nu îşi propune să desfiinţeze instituţiile religioase pentru că, aşa cum am spus, un astfel de obiectiv nu poate fi realizat de oameni, dar va fi atins de Dumnezeu la momentul potrivit.

Reforma Creştinismului trebuie începută cu conştientizarea de către fiecare Creştin a învăţăturii date de Domnul Isus (Iisus) Cristos şi anume că nimeni nu poate intra în împărăţia lui Dumnezeu dacă nu se naşte din apă şi din Duh. Ca să fim ai lui Dumnezeu, adică înfiaţi de Dumnezeu trebuie să ne naştem din El, altă cale nu există.

„Deci, ca unii care, prin ascultarea de adevăr, v-aţi curăţit sufletele prin Duhul, ca să aveţi o dragoste de fraţi neprefăcută, iubiţi-vă cu căldură unii pe alţii, din toată inima; fiindcă aţi fost născuţi din nou nu dintr-o sămânţă, care poate putrezi, ci dintr-una care nu poate putrezi, prin Cuvântul lui Dumnezeu, care este viu şi care rămâne în veac.” [(1 Petru 1: 22-23); ref. 250 în Biblia Ortodoxă]

Practicarea ritualurilor creştine nu este suficientă. Este necesară o schimbare profundă a naturii umane şi o transformare spirituală care echivalează cu a deveni o persoană nouă, diferită de cea asupra căreia s-a început acest proces. Prozelitismul nu este o soluţie. Schimbarea unei instituţii bisericeşti cu alta nu duce la nimic bun. Personal, consider că orice credincios trebuie să rămână deocamdată acolo unde se află şi în acel loc să înceapă reforma cu sine însuşi şi cu instituţiile bisericeşti de care aparţine. Este necesară, în primul rând, o înţelegere profundă a ceea ce înseamnă naşterea din nou. Totul începe cu chemarea pe care o face Dumnezeu. Consider că această chemare este universală. Toţi oamenii sunt chemaţi să facă parte din Împărăţia lui Dumnezeu şi din Biserica Sa Spirituală. În acelaşi timp Dumnezeu îi cunoaşte pe toţi aceia care vor preţui şi vor răspunde acestei chemări. Cu toate că Dumnezeu lansează o chemare, valabilă pentru fiecare individ în parte, de a fi împreună cu El, nu toţi oamenii care se nasc pe pământ au aceeaşi reacţie, la această chemare. Puţini sunt cei care răspund în mod angajat acestei oferte şi ei sunt şi cei aleşi.

Respectarea Bibliei se poate urmări în două feluri, literal şi spiritual. Urmărirea literală este de multe ori opusă celei spirituale în sensul că „spiritul” celei dintâi este unul rigid şi excesiv de exigent şi duce la intoleranţă religioasă. Litera omoară dar Duhul dă viaţă. Interpretarea literală, legalismul excesiv a fost exact ceea ce i-a determinat pe Evrei să nu îl recunoască pe Dumnezeu. Isus (Iisus) spunea că Evrei pun mare accent pe detaliile respectării legii dar lasă nefăcute părţile esenţiale, care se desprind din sensul acesteia, adică dreptatea, mila şi credincioşia. Nimeni nu este mântuit prin faptele legii, nu înseamnă că oamenii pot săvârşi ilegalităţi căci dacă ar face-o nu ar fi pe placul lui Isus (Iisus).

 „Dar acum s-a arătat o neprihănire, pe care o dă Dumnezeu, fără lege – despre ea mărturisesc Legea şi prorocii – şi anume, neprihanirea dată de Dumnezeu, care vine prin credinţa în Isus (Iisus) Cristos, pentru toţi şi peste toţi cei ce cred în El. Nu este nici o deosebire. Căci toţi au păcătuit şi sunt lipsiţi de slava lui Dumnezeu.” [(Romani 3: 21-23); ref. 251 în Biblia Ortodoxă]

„Să nu credeţi că am venit să stric Legea sau Prorocii; am venit nu să stric, ci să împlinesc. Căci adevărat vă spun, câtă vreme nu va trece cerul şi pământul, nu va trece o iotă sau o frântură de slovă din Lege, înainte ca să se fi întâmplat toate lucrurile. Aşa că, ori cine va strica una din cele mai mici din aceste porunci şi va învăţa pe oameni aşa, va fi chemat cel mai mic în Împărăţia cerurilor; dar oricine le va păzi şi va învăţa pe alţii să le păzească, va fi chemat mare în Împărăţia cerurilor. Căci vă spun că, dacă neprihănirea voastră nu va întrece neprihănirea cărturarilor şi a Fariseilor, cu niciun chip nu veţi intra în Împărăţia cerurilor.” [(Matei 5: 17-20); ref. 252 în Biblia Ortodoxă]

„Nu orişicine-Mi zice: <<Doamne, Doamne! >> va intra în Împărăţia cerurilor, ci cel ce face voia Tatălui Meu care este în ceruri. Mulţi Îmi vor zice în ziua aceea: ‘Doamne, Doamne! N-am prorocit noi în Numele Tău? N-am scos noi draci în numele Tău? Şi n-am făcut noi multe minuni în numele Tău? Atunci le voi spune curat: <<Niciodată nu v-am cunoscut; depărtaţi-vă de la Mine, voi toţi care lucraţi fărădelege>>.” [(Matei 7: 21-23); ref. 253 în Biblia Ortodoxă]

Primul citat aparţine apostolului Pavel şi următoarele două sunt cuvintele lui Isus (Iisus) Cristos. În aparenţă ele sunt contradictorii şi pentru a le pune împreună acestea trebuiesc analizate sub aspectul contextului în care au fost exprimate. Isus (Iisus) ne vorbeşte despre o neprihănire care este imposibilă fără Lege şi Pavel ne vorbeşte despre o neprihănire care nu se poate dobândi respectând Legea. Isus (Iisus) Cristos vorbea despre Legea Morală a V.T. şi Pavel vorbea despre Legea sacrificială. Evident că Legea Morală trebuie respectată şi niciodată Pavel nu a susţinut contrariul numai că îndeplinirea ei este imposibilă fără naşterea din nou. Legea este duhovnicească şi oamenii fireşti sau lumeşti nu o pot respecta. (Romani 7: 14)

„Căci – lucru cu neputinţă Legii, întrucât firea pământească o făcea fără putere – Dumnezeu a osândit păcatul în firea pământească, trimiţând, din pricina păcatului, pe însuşi Fiul Său într-o fire asemănătoare cu a păcatului, pentru ca porunca Legii să fie împlinită în noi, care trăim nu după îndemnurile firii pământeşti, ci după îndemnurile Duhului.” [(Romani 8: 3-4); ref. 254 în Biblia Ortodoxă]

Isus (Iisus) Cristos, atunci când vorbea despre necesitatea naşterii din nou, se referea la exact acelaşi lucru la care s-a referit mai târziu şi apostolul Pavel. Principiile Creştinismului nu pot fi respectate decât de oameni renăscuţi spiritual, adică care se conduc după îndemnurile Duhului.

„Acum dar nu este nici o osândire pentru cei ce sunt în Cristos Isus (Iisus), care nu trăiesc după îndemnurile firii pământeşti, ci după îndemnurile Duhului. În adevăr, legea Duhului de viaţă în Cristos Isus (Iisus), m-a izbăvit de Legea păcatului şi a morţii.” [(Romani 8: 1-2); ref. 255 în Biblia Ortodoxă]

După părerea mea cea mai bună sinteză a acestor pasaje este dată de următorul text:

„Să nu datoraţi nimănui nimic, decât să vă iubiţi unii pe alţii: căci cine iubeşte pe alţii, a împlinit Legea. De fapt: <<Să nu preacurveşti, să nu furi, să nu faci nici o mărturisire mincinoasă, să nu pofteşti şi orice altă poruncă mai poate fi, se cuprind în porunca aceasta: <<Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi. >> Dragostea nu face rău aproapelui: dragostea deci este împlinirea Legii.” [(Romani 13: 8-10); ref. 256 în Biblia Ortodoxă]

Reforma din interior este o înţelegere şi practicare spirituală a Bibliei şi nu una literală. Prin literalitatea ei Biblia poate ucide. Unii dintre cei care s-au declarat reprezentanţii ei şi care au interpretat-o foarte literal au făcut lucrul acesta, la propriu, adică au ucis câteodată alţi oameni, în numele ei. Interpretarea spirituală înseamnă trăirea învăţăturilor Bibliei sub conducerea Duhului Sfânt, în deplină libertate şi unitate cu ceilalţi credincioşi. Adevărata întoarcere la puritatea învăţăturilor nu înseamnă reîntoarcerea la un fundamentalism literal rigid ci înţelegerea şi acceptarea spiritului Creştinismului care este dragostea spirituală şi deplina egalitate între credincioşi. Libertatea înseamnă ca fiecare să se conducă după propria conştiinţă şi nu după reguli rigide impuse de unii care, printr-un literalism excesiv, vor să îşi arate o evlavie proprie, alta decât cea recomandată de N.T. Creştinii au tot dreptul de a trăi pe picioarele lor, bine fundamentaţi în învăţăturile lui Isus (Iisus) Cristos şi într-un permanent contact personal cu El, prin Duhul Sfânt. Adevărata reformă presupune ca fiecare credincios să înţeleagă precis mecanismul Creştinismului care este bazat pe jertfa lui Isus (Iisus) Cristos şi pe renaşterea spirituală pe care acesta o oferă celor care cred în El. În felul acesta Creştinii înţeleg că nu depind în nici un fel de instituţiile bisericeşti sau de funcţionarii lor şi că depind exclusiv de Dumnezeu.

Ne aflăm în faţa unei situaţii ciudate. Instituţiile bisericeşti se reprezintă pe ele însele ca şi cum ar fi o destinaţie în sine, iar apartenenţa la aceste instituţii este văzută ca o necesitate pentru realizarea credinţei. Mai mult decât atât, din ce în ce mai mult atenţia credincioşilor este atrasă şi manipulată către realităţile prezente, aşa cum sunt prezentate de instituţiile religioase creştine şi nu către realizarea Împărăţiei Cerurilor, aşa cum este aşteptată de credincioşi. Cu alte cuvinte, viaţa pe pământ este o etapă de trecere către Împărăţia Cerurilor şi aceasta din urmă se va îndeplini în totalitate doar în viitor. În istoria actualizată, valorile viitoare sunt prezente, doar în mod individual, în interiorul fiinţelor celor renăscuţi spiritual, dar celor credincioşi li se oferă o lume viitoare în care aceste manifestări spirituale să devină o realitate atotcuprinzătoare interioară şi exterioară.

Reforma din interior şi viitorul

 înapoi la cuprins!

Ceea ce astăzi avem în minţile noastre, mă refer la Împărăţia lui Dumnezeu, mâine vom avea în realitatea înconjurătoare. Deocamdată există un conflict între lumea interioară şi cea exterioară, ceea în care se desfăşoară viaţa credincioşilor renăscuţi spiritual, dar acesta va dispărea la un moment dat. Prin urmare instituţiile bisericeşti nu pot decât să pregătească credincioşii pentru viziunea acestui viitor, ele neputând să fie decât o imagine distorsionată şi neînsufleţită a acestuia. Dar pregătirea pentru Împărăţia Cerurilor este pregătirea pentru Biserica celor născuţi din Dumnezeu care este oglinda acesteia pe pământ. Isus (Iisus) Cristos este prezent pe pământ printr-o realitate spirituală, adică prin fiecare persoană care compune adevărata Biserică a lui Dumnezeu, deoarece în aceasta sunt cuprinse valorile Împărăţiei Cerurilor şi aceasta este condusă direct de Dumnezeu. Fiecare Creştin născut din nou îl exprimă, pe Isus (Iisus) Cristos, dar înlocuitorul Său pe pământ nu este decât Duhul Sfânt. Nici o fiinţă umană nu este înlocuitorul lui Isus (Iisus) Cristos pe pământ. Nici papii sau patriarhii, nici preoţii sau pastorii nu îl pot înlocui pe Isus (Iisus) Cristos în vieţile celor credincioşi. Duhul Sfânt este trimis pe pământ să îndeplinească această funcţie.

„Acum Mă duc la Cel ce M-a trimes; şi nimeni din voi nu Mă întreabă: <<Unde te duci?>> Dar, pentru că v-am spus aceste lucruri, întristarea v-a umplut inima. Totuşi, vă spun adevărul: Vă este de folos să Mă duc; căci dacă nu Mă duc Eu, Mângâietorul nu va venii la voi; dar dacă Mă duc, vi-L voi trimite. Şi când va veni El, va dovedi lumea vinovată în ce priveşte păcatul, neprihănirea şi judecata. În ce priveşte păcatul: fiindcă ei nu cred în Mine; în ce priveşte neprihănirea: fiindcă Mă duc la Tatăl şi nu Mă veţi mai vedea; în ce priveşte judecata: fiindcă stăpânitorul lumii acesteia este judecat. Mai am să vă spun multe lucruri, dar acum nu le puteţi purta. Când va veni Mângâietorul, Duhul adevărului, are să vă călăuzească în tot adevărul; căci El nu va vorbi de la El, ci va vorbi tot ce va fi auzit şi vă va descoperi lucrurile viitoare. El Mă va proslăvi, pentru că va lua din ce este al Meu şi vă va descoperi. Tot ce are Tatăl, este al Meu; de aceea am zis că va lua din ce este al Meu şi vă va descoperi.” [(Ioan 16: 5-15); ref. 257 în Biblia Ortodoxă]

Ne este descoperită încă o dată relaţia deosebită între Tatăl şi Fiul, care nu este nici pe departe una ierarhică, aşa cum, în mod impropriu, după părerea mea, a plasat-o apostolul Pavel, atunci când spune că Tatăl este Capul lui Cristos. Înţeleg că insuficienţa limbajului şi stilul metaforic folosit explică imperfecţiunile acestei exprimări, cu toate acestea preluarea unor texte în mod literal, a fost şi este catastrofală, în ceea ce priveşte înţelegerea corectă a Creştinismului. Apostolul Pavel a folosit o metaforă, care ca orice metaforă, reprezintă o modalitate de comparaţie imperfectă. Tatăl şi Fiul sunt una şi nu se află nicidecum într-un raport ierarhic şi aceeaşi unitate există şi între Tatăl, Fiul, Duhul Sfânt şi adevărata Biserică a lui Dumnezeu. (Ioan 17: 21) Ierarhiile sunt pentru lumea în care trăim şi în nici un caz pentru Împărăţia lui Dumnezeu şi pentru Biserica Lui adevărată. A folosii o metaforă, care are ca sursă trupul nostru material şi viaţa în lumea pământească, pentru a descrie realităţile spirituale nu este o idee foarte bună, atunci când există riscul ca o mulţime de credincioşi ne spirituali să interpreteze această metaforă în mod literal. În înţelegerea empirică a Bibliei, pur şi simplu nu se face deosebirea între sensul literal al diverselor relatări scripturale şi sensul lor metaforic. De ce nu se face această deosebire? Din lipsă de spiritualitate şi înţelegere corectă. Lucrurile lui Dumnezeu trebuiesc înţelese în mod duhovnicesc, nu pământesc, cu toate că imaginile folosite sunt pământeşti. (1 Corinteni 2 13-14) În cazul metaforei, în care apostolul Pavel ilustreză relaţia dintre Dumnezeu şi Fiul, Dumnezeu şi Biserică, şi soţ şi soţie, prin intermediul imaginii corpului omenesc, fizic, vorbirea întrebuinţată de Pavel este una învăţată de la înţelepciunea omenească şi în sine, dacă este luată literal, deformează grav sensurile învăţăturii creştine. Într-un singur text Isus (Iisus) spune că “Tatăl este mai mare decât Mine” (Ioan 14; 28) Ce înseamnă acest lucru? Trebuie văzut cu atenţie contextul în care Isus (Iisus) a spus aceste cuvinte. Când a spus aceste cuvinte, El se afla cu ucenicii Săi şi era chiar înainte ca soldaţii şi preoţii să vină şi să îl ia ca să îl răstignească.  Isus (Iisus) pur şi simplu vorbea după poziţia în care se afla în acele momente. Isus (Iisus) dorea să le arate ucenicilor că statul Său, atunci când va merge la Tătăl vor fi mult mai glorioase, decât împrejurările din acel moment, când trebuia să fie chinuit şi răstignit pentru păcatele întregii omeniri. De aceea, pentru ca să le protejeze credinţa, El le-a îndreptat atenţia către Dumnezeu Tatăl, care în comparaţie cu Fiul, era într-o poziţie plină de slavă şi glorie. Păcatele întregii omeniri urmau să fie puse asupra Mielului fără cusur şi fără prihană, dar în final, după ce tot acest proces de răscumpărare avea să fie împlinit, Fiul avea să se întoarcă înapoi la Tatăl, acolo unde a fost şi mai înainte, în aceeaşi poziţie glorioasă pe care a avut-o mai înainte să vină pe pămănt. Deci contextul acestor versete, ne arată că Isus (Iisus) se referea la poziţia şi împrejurările Tatălui în comparaţie cu poziţia şi împrejurările Sale prezente. Cu toate acestea Fiul şi Tatăl una sunt. Eu şi Tatăl una suntem. (Ioan 10; 30) A fi una înseamnă a fi egal, egal în putere şi în toate celelalte atribuţiuni. Cristos nu este mai mic şi nu este mai slab, ci una cu Tatăl, un singur Dumnezeu. În epistola către Evrei cap.2 vers. 9 Pavel ne spune că “...pe Acela, care a fost făcut <<pentru puţină vreme mai pe jos decât îngerii,>> adică pe Isus (Iisus), Îl vedem <<încununat>> cu slavă şi cu cinste, din pricina morţii, pe care a suferit-o; pentru ca, prin harul lui Dumnezeu, El să guste moartea pentru toţi.” Pot fi de acord cu Pavel că atunci când se afla în astfel de momente, într-un fel, Tatăl era Capul lui Isus (Iisus), numai în sensul că latura S-a umană era condusă de cea divină, dar chiar şi în această accepţiune, exprimarea mi se pare ne fericită, deoarece relaţia nu era aceea dintre cap şi corp, ci era vorba de o îngemănare, de o unitate perfectă. Dacă Pavel ar fi înţeles afirmaţia pe care o făcea, în acest sens exprimarea trebuia, în orice caz, făcut-ă la trecut, adică “Tatăl a fost Capul lui Isus (Iisus).” Afirmaţia că, Tatăl este Capul lui Isus (Iisus) Cristos, în momentul de faţă, după ce El S-a înălţat la Ceruri, este total inexactă şi contravine învăţăturii şi unor afirmaţii clare făcute de Isus (Iisus), de exemplu în cap 10. Dacă Pavel a crezut cu adevărat că există o relaţie ierarhică între Tatăl şi Fiul, a înţeles greşit Treimea dumnezeiască şi i-a contestat ceva din atributele divine ale lui Isus (Iisus), dar eu consider că este vorba doar despre o exprimare metaforică, ne fericită, o alăturare simplistă, ne diferenţiată între corpul omenesc şi Împărăţia lui Dumnezeu. Cu toate acestea afirmaţia că “Dumnezeu este capul lui Cristos,” exprimare folosită la prezent, este greşită şi această exprimare este atribuită apostolului Pavel. (1 Corinteni 11; 3) Exprimarea este total eronată întrucât contravine afirmaţiilor şi învăţăturilor lui Isus (Iisus) Cristos, fondatorul Creştinismului. Tatăl şi Fiul sunt ipostaze ale aceluiaşi Dumnezeu, religia creştină este monoteistă, ea nu are trei Dumnezei, plasaţi într-o ordine ierarhică, adică unul mai mare şi altul mai mic, unul Cap şi ceilalţi corp. Unele scrieri ale apostolului Pavel, dacă nu sunt înţelese foarte bine, în contextul în care au fost scrise, sunt interpretate eronat şi ele reprezintă fundaţia ideologică pentru instituţionalismul bisericesc. Autoritatea instituită de Pavel nu este autoritatea propovăduită de Isus (Iisus), apostolul a institutuit ierarhia pe când Isus (Iisus) a propovăduit unitatea, prin dragostea spirituală. Sunt două lucruri diferite. Dragostea este o stare, posibil a fi realizată numai între egali, mai mult, cel care iubeşte îl pune pe cel iubit deasupra propriei sale persoane. Aceasta este învăţătura curată a lui Isus (Iisus), care nu are nimic a face cu instituţionalismul religios creştin şi ierarhiile promovate de acesta.

 Prin urmare nimic din ceea ce este aici pe pământ nu va mai fi la fel şi în ceruri. Corpurile credincioşilor vor fi schimbate, ierarhiile înlăturate, autorităţile bisericeşti nu vor mai avea nici un rost şi toţi cei care vor fi acolo, vor fi una. Cei care vor fi acolo sunt deja una, aici pe pămănt, una în spirit şi în modul acesta rugăciunea lui Isus (Iisus), de la cap. 17, din evanghelia după Ioan, s-a împlinit întru totul, la fel ca şi toate celelalte rugăciuni ale Sale. Instituţiile bisericeşti, pentru a îndeplini un rol pozitiv, ar trebui să îndrepte atenţia credincioşilor către acele realităţi spirituale, asupra Împărăţiei lui Dumnezeu, pentru că scopul credinţei creştine nu este apartenenţa la o organizaţie religioasă ci apartenenţa la Împărăţia Cerurilor, care urmează să devină o realitate deplină în viitor. Imaginea pe care instituţiile bisericeşti o creează despre Dumnezeu şi despre valorile spirituale este una deformată deoarece în ea nu se regăseşte aproape nimic din cea ce se va întâmpla în Ceruri, în viitor. În lumea eternă, în care cei mântuiţi vor locui împreună cu Dumnezeu, nu vor mai exista papi, mitropoliţi, episcopi, funcţionari bisericeşti, autoritatea unui om asupra altuia om, etc. Nu vor mai exista organizaţii religioase, diviziuni între Creştini, luptă pentru ocuparea de funcţii, grupuri de interese, confuzii privitoare la doctrine, inegalitate între femei şi bărbaţi, etc.

Reforma din interior presupune ca toate instituţiile bisericeşti să fie determinate să recunoască că ele nu sunt adevărata Biserică a lui Dumnezeu ci pot fi doar o pregătire pentru aceasta, un vehicul a cărui necesitate poate fi discutată şi a cărui uzură este vizibilă. Acest desiderat poate fi atins în momentul în care tot mai mulţi credincioşi, membrii ai Bisericilor instituţionale dar în acelaşi timp şi membrii ai Bisericii celor născuţi din Dumnezeu vor prezenta această axiomă a credinţei creştine, întregii lumi. Instituţiile bisericeşti se prezintă ca o interfaţă între realităţile spirituale şi lumea înconjurătoare dar ele trebuie să admită şi să explice că ceea ce se vede nu este decât o imagine imperfectă a ceea ce se află în profunzime. Aşteptările pentru regenerarea Creştinismului vin de la cei care ei înşişi sunt regeneraţi spiritual, prin naşterea din Dumnezeu. În cazul spiritualităţii forma nu trebuie confundată cu conţinutul. Reforma porneşte din interior deoarece fiecare trebuie să se reformeze pe sine. Este o reformă individuală care nu îşi propune să răstoarne instituţiile bisericeşti ci porneşte cu o interogaţie personală. Fiecare trebuie să se întrebe pe sine dacă el sau ea sunt făpturi noi, dacă sunt născuţi din nou şi dacă, în virtutea acestui fapt, îşi conduc viaţa după îndemnurile Duhului Sfânt sau după cele ale firii pământeşti. Nimeni nu poate vedea Împărăţia Cerurilor dacă nu poate răspunde pozitiv la aceste întrebări. Orice asigurare dată credincioşilor de către instituţiile bisericeşti, care face abstracţie de aceste cerinţe, este falsă şi trebuie combătută. Dumnezeu are milă de toată lumea dar învăţătura lui Isus (Iisus) Cristos este clară.

În momentul istoric prezent, unele instituţiile religioase creştine sunt obligate să facă compromisuri pentru a-şi păstra participanţii şi cu cât aceştia scad numeric acestea sunt obligate să coboare tot mai jos standardul spiritual. Chiar dacă instituţiile bisericeşti ar rămâne fără nici un membru Biserica Spirituală Unică tot nu ar dispare deoarece Dumnezeu are oamenii lui cu care comunică personal. Chiar dacă Creştinismul „de masă” nu ar mai fi la modă, Dumnezeu va aduce la îndeplinire planul său. Numai că, instituţiile bisericeşti se simt ameninţate, în însăşi existenţa şi raţiunea lor de a fi şi de acea încearcă să îi ţină pe credincioşi aproape de ele prin promisiuni false. „Dumnezeu este bun şi iartă până la urmă pe toată lumea,” este fără îndoială o promisiune falsă. „Dumnezeu este bun şi doreşte să ierte pe toată lumea,” este aserţiunea corectă, dar în Împărăţia Lui nu intră decât aceia care sunt născuţi din nou.

Va venii o vreme când, de dragul supravieţuirii lor, instituţiile bisericeşti vor merge foarte departe cu apostazia morală şi se vor pune cu totul la dispoziţia puterii politice, până acolo încât Dumnezeu va fi prezentat ca fiind un om şi anume omul care va conduce aceste instituţii bisericeşti reunite. Acesta este Anticristul, adică acela care va lua locul lui Dumnezeu pe pământ şi va încerca să demonstreze că toată Religia Creştină nu este decât o teorie cu privire la om, care este prin sine însuşi, Dumnezeu. Omul este dumnezeu, atunci când devine fiul sau fica Lui,  dar nu fără El.

Un guru modern va conduce lumea dar se va deosebi de adevăratul Dumnezeu prin acea că nu va fi pregătit să îşi dea viaţa pentru aproapele său. Unde nu există dragoste spirituală nu există Dumnezeu şi unde se vorbeşte despre El dar nu se practică lepădarea de egoism, suntem în mijlocul unei situaţii în care trebuie să devenim prudenţi. Numele lui Dumnezeu poate fi folosit de oameni, cu sinceritate sau nu. Este adevărat că evanghelia este propovăduită în ambele cazuri dar atmosfera nu este în ambele situaţii una spirituală. “Taina fărădelegii” o reprezintă o religie fără dragostea lui Cristos.

O nouă atitudine faţă de ştiinţele moderne

 înapoi la cuprins!

Fără îndoială că există o dimensiune spirituală a fiecărui om şi nu doar a Creştinilor şi aşa se şi explică existenţa unei multitudini aşa de mari de religii. Creştinismul nu este singura abordare spirituală a realităţii şi trebuie să ne întrebăm ce este atât de valoros sau special cu privire la el, care să îl facă atât de deosebit. Răspunsul, sau în orice caz unul dintre ele şi poate cel mai important, se leagă de revelaţie. Creştinismul are ca fundament revelaţia lui Dumnezeu, în omul Isus (Iisus) Cristos. Nu este vorba despre o religie prin care oamenii pot ajunge la Dumnezeu ci de una prin care El a ajuns la noi.

Deificarea omului se poate face numai prin contactul cu Dumnezeu adică cu aceea realitate inteligentă care se ascunde în spatele Bingbang-ului iniţial prin care s-a creat universul acum aproximativ 13.7 miliarde de ani şi care se revelează prin Isus (Iisus) Cristos şi direct celor pe care îi alege El. Omul a ajuns până la Bingbang şi nu se va oprii acolo. Cercetările continuă şi vor continua atâta vreme cât vor exista oameni şi rezultatele lor vor fi spectaculoase şi impresionante. Chiar dacă vor descoperi secretele vieţii veşnice oamenii nu vor rezolva, doar prin acest rezultat, problemele morale care îi confruntă. Va exista în continuare lupta, confruntarea de interese şi loviturile ne elegante care vor relativiza bunăstarea umană. Fericirea nu poate fi garantată doar de controlul asupra realităţii.

Există probabil şi alte civilizaţii, în universul nostru sau în altele posibile, care stau deocamdată liniştite, în cea ce ne priveşte, pentru că nu reprezentăm un pericol pentru ei, dar această stare de lucruri se poate schimba. Dumnezeu nu este o entitate, este o infinitate şi saltul de la finit la infinit nu îl putem face decât prin El. Dumnezeu nu este o totalitate, pentru că această noţiunea presupune limitare, de vreme ce este o sumă a părţilor, El este o realitate legată de infinitatea existenţei, a cărei multi-dimensionalitate nici măcar nu o bănuim.

Dumnezeu nu este, nici pe departe reprezentat, ontologic vorbind, de limbajul alegoric al V.T. Dumnezeu Tatăl nu este un supraom şi nu este ceva asemănător cu omul, pentru că dacă ar fi aşa ar fi până la urmă finit şi nu infinit. Isus (Iisus) Cristos preexistent este imaginea lui Dumnezeu, întipărirea slavei Lui şi are dintotdeauna o formă definită. El este finit ca formă, dar una cu Dumnezeu în conţinut şi toate lucrurile care au o formă sunt sub controlul Lui. Cu alte cuvinte rămânând o realitate infinită Dumnezeu poate îmbrăca, în acelaşi timp, o formă finită, dar tot cea ce are o formă finită, inclusiv Isus (Iisus) Cristos, se raportează la Dumnezeul infinit. Tatăl nostru care este în ceruri are o existenţă pe care ştiinţa încă, nici măcar nu are toate instrumentele conceptuale, pentru a se putea apropia de El. Avem a face cu un Dumnezeu aşa de extraordinar şi măreţ încât depăşeşte orice imaginaţie. Lucruri care la inima omului nu s-au urcat şi mintea omului nu le-a gândit, aşa sunt lucrurile care îl privesc pe Dumnezeu şi aceasta la propriu nu la figurat.

În acelaşi timp, în vremurile din urmă, cunoştinţa va creşte şi ne putem aştepta la explicaţii mai serioase privitor la existenţa lui Dumnezeu. Ştiinţa nu l-a respins pe Dumnezeu ci doar a demitizat explicaţiile despre originea universului sau a multiversului. Ştiinţele despre natură nu au încercat să dovedească că nu există Dumnezeu pentru că o astfel de demonstraţie nu se poate face. Acestea, ca şi obiect de studiu, nici nu au respins, în principiu, posibilitatea existenţei lui Dumnezeu, dar adevărul este că nimeni nu poate înţelege bine infinitul. O realitate care nu are nici un început şi nici un sfârşit pune la încercare mintea oricărui om. De fapt dacă realitatea cosmică a apărut la un moment dat aceasta înseamnă că înaintea ei a existat ceva, din care aceasta a apărut şi acel ceva a apărut din altceva şi tot aşa la nesfârşit. Prin urmare există un ciclu nesfârşit al cauzelor dar nu un început absolut. Realitatea pur şi simplu există.

Existenţa este un miracol care nu are nici o explicaţie pentru noi şi aceasta înseamnă că această minune a existenţei, care se află şi în noi, este absolută şi infinită. Ce ne împiedică să credem că Dumnezeu a avut perfectă dreptate când a spus “Eu sunt cel ce Sunt?” Dumnezeu pur şi simplu Este, în ce mod şi prin ce fel de mijloace nu avem nici cea mai vagă idee, nici pe calea religiei şi nici pe calea ştiinţelor naturii. Orice om de ştiinţă care pretinde că poate explica inexplicabilul, adică existenţa, din totdeauna, a realităţii cosmologice, fără origine şi fără un sfârşit imaginabil şi absolut este binevenit să se exprime, dar după câte sunt informat încă nu a încercat nimeni.

Ce a fost înainte de Big Bang? Există ipoteze, cum ar fi teoria M, adică teoria membranelor, derivată oarecum din teoria stringurilor, susţinută de Leonard Susskind. Acesta a reuşit să demonstreze că Stephan Hawking nu a avut dreptate când a susţinut că o dată ce un obiect cade într-o gaură neagră se pierde şi informaţia despre acesta. Cu toate acestea nici Neil Turok şi nici Paul Steinhardt, iniţiatorii teoriei M, nu au nici cea mai generală idee, expusă în vreun fel, în care să explice de unde a apărut totul. Puţini s-au hazardat să afirme că totul a apărut din nimic, dar nici aceştia nu pot spune de unde a apărut “nimicul.”

În orice caz o lege indiscutabilă a realităţii este aceea că din nimic nu apare nimic, după cum s-a exprimat Shakespeare. Nimicul din care presupun unii că a apărut ceva, în optica lor, nu este chiar nimic ci este un câmp ne populat, de fapt un spaţiu, care în sine este o existenţă. Dumnezeu, pentru a putea fi înţeles, trebuie privit în contextul ştiinţelor moderne, care sunt privite cu suspiciune de către instituţiile bisericeşti deoarece ele se luptă să îşi menţină fidelii legaţi de doctrine fixe pe care acestea le-au formulat. Orice libertate în cunoaştere este duşmană spiritului Bisericilor instituţionale deoarece acestea doresc să păstreze monopolul asupra “cunoaşterii lui Dumnezeu.” Trebuie spus că ele nu au nici un fel de cunoştinţă în plus faţă de toată lumea, cu privire la existenţa lui Dumnezeu, dar preferă să dea această impresie pentru a îşi păstra privilegiile. Credinţa în Dumnezeu este o stare individuală, iar ştiinţa despre El este o realitate la care este firesc să contribuie împreună teologia, ştiinţele moderne, literatura şi de fapt toată cultura umană.

Doctrinele Bisericilor instituţionale sunt o încercare de explicare a unor realităţi deosebit de complexe, ele nu sunt chiar explicaţia ci o tentativă de a explica, nu sunt decât opinii şi nu adevăruri indiscutabile. Dogmele şi tezele despre Dumnezeu sunt imperfecte şi sărace în raport cu realitatea şi nu au de ce să constituie baza pentru o autoritate indiscutabilă. Dumnezeu nu reprezintă “monopolul” vreunei instituţii bisericeşti, terenul privilegiat, înconjurat de sârmă ghimpată, unde există un semn pe care scrie, “proprietate particulară.” Existenţa şi intenţiile Lui sunt o problemă pentru orice conştiinţă umană şi la rezolvarea ei Bisericile corporatiste încurcă cel puţin în aceeaşi măsură în care ajută. De ce resping cu vehemenţă noile cuceriri al ştiinţei? De ce manipulează oamenii în a considera că există o opoziţie între credinţă şi ştiinţă? Dacă Biblia scrie, pe două pagini, toată istoria cosmosului, cum de mai îndrăzneşte cineva să caute să înţeleagă complexitatea unei realităţi pe care nici măcar cele câteva bilioane de pagine scris despre realitatea înconjurătoare nu o poate cuprinde? Simplu, mereu şi mereu aceeaşi logică este în funcţiune. Exercitarea autorităţii spirituale se face prin dogmatizare, rigidizare şi fanatizare.

Instituţiile ştiu foarte bine cum să îşi păstreze dominaţia asupra conştiinţelor, ameninţând cu excluderea şi cu izolarea pe cei care încearcă să răspundă în mod serios la întrebări pertinente. Planul nu le reuşeşte, până la urmă, deoarece oamenii de ştiinţă nu se intimidează ci îşi continuă liniştiţi munca lor eficientă. Cercetând universul unii au revelaţia existenţei lui Dumnezeu căci numai adevărul ne poate face liberi. Miturile au avut în trecut funcţiile lor dar ele nu înlocuiesc adevărul ştiinţific exprimat în termeni coerenţi şi încercarea de a impune un mit, ca realitate literală, echivalează cu o minciună. O astfel de minciună, indiferent ce scopuri înalte încearcă să acopere, rămâne totuşi un neadevăr şi personal cred că nimic fals nu poate fi de folos cauzei lui Dumnezeu. Numai adevărul, inclusiv cel ştiinţific poate să ne pună în faţa unei alegeri corecte. De fapt alegerea pentru Cristos am făcut-o, înainte de întemeierea lumii şi nimic nu ne poate despărţii de dragostea Lui, cu atât mai puţin cunoaşterea cosmosului sau a legilor fizicii cuantice.

Despre perspectivele Bisericilor instituţionale

 înapoi la cuprins!

Reforma din interior presupune nu dispariţia ci transformarea tuturor instituţiilor bisericeşti în centre de pregătire, de asistenţă şi consiliere pentru Biserica Spirituală Unică. Aceste centre sunt tot nişte instituţii, atâta vreme cât ele au un conţinut mixt, format din Creştini născuţi din Dumnezeu şi Creştini ne renăscuţi spiritual sau „lumeşti,” sau chiar atei. Ele însă, spre deosebire de instituţiile bisericeşti actuale, nu trebuie să se prezinte ca fiind Biserica lui Dumnezeu ci trebuie să pregătească oamenii pentru a face parte din adevărata Biserică a lui Dumnezeu, adică din Biserica celor înscrişi în Ceruri. Ele au tot dreptul să administreze actele de cult cum ar fi Botezul în apă sau Cina, Confirmarea sau Căsătoriile, etc. Desigur că nu vor fi ateii cei care să îndeplinească aceste ritualuri. Lucrătorii acestor centre trebuie să explice credincioşilor că naşterea din nou este un proces pe care îl administrează numai Dumnezeu prin acţiunea Duhului Sfânt asupra conştiinţei umane. Pentru aceasta credincioşii trebuiesc să fie pregătiţi. Ei trebuiesc să coopereze cu Dumnezeu şi să înţeleagă principiile spirituale. Dumnezeu este o Persoană, cea ce înseamnă că El are personalitate, a nu se confunda cu cea umană. Infinitul are personalitate, este personificat în Isus (Iisus) Cristos. Este dificil de conceput ca ceva ce nu are început şi sfârşit să aibă totuşi trăsăturile unificatoare ale personalităţii care includ fără îndoială idea de sistem. În acelaşi timp părerea mea este că aceste lucruri se armonizează, însă acest cadru nu îmi permite să dezvolt acest subiect.

În orice caz idea centrală a Creştinismului este legătura de la Persoană la persoană între Dumnezeu şi om. Centrele de pregătire, asistenţă şi consiliere pentru Biserica celor născuţi din Dumnezeu trebuiesc să instruiască şi să consilieze credincioşii în legătură cu necesitatea acestei relaţii personale. Credincioşii renăscuţi spiritual trebuie să împărtăşească experienţa şi puterea care se manifestă prin ei cu ceilalţi credincioşi, care doresc acest lucru. Ei trebuie să acţioneze ca adevărate canale prin care se revarsă asupra lumii învăţăturile lui Dumnezeu. Credincioşii născuţi din Dumnezeu nu pot exercita nici un fel de autoritate impusă, în probleme legate de spiritualitate. Relaţiile prevalente între credincioşi vor fi cele bazate pe dragostea spirituală şi respectul reciproc.

 Va exista desigur o organizare administrativă, strict necesară şi cât se poate de limitată, a acestor centre, dar latura spirituală va fi complet independentă de cea adminstrativă. De exemplu, directorul unui centru de acest tip nu va avea în nici un fel autoritate în probleme spirituale, ci doar administrative. Această separaraţie între organizatoricul uman, între instituţie şi latura spirituală, este esenţa oricărei activităţii în care poate fi implicată adevărata Biserică a lui Dumnezeu. Creştinii născuţi din Dumnezeu sunt sarea pământului şi prin ei, El se exprimă în mijlocul oamenilor. Consecinţele acestei Reforme vor fi uriaşe. În primul rând oamenii vor înţelege că toate neajunsurile pe care le observă în instituţiile bisericeşti nu pot fi puse pe seama adevăratei Biserici a lui Dumnezeu.

Mulţi dintre funcţionarii bisericeşti, aceia care nu respectă învăţăturile pe care le propovăduiesc altora, îndeplinesc o muncă plătită şi nu acţionează din îndemnurile lui Dumnezeu. Este firesc ca oamenii lumeşti să se comporte conform naturii lor ne renăscute spiritual. Aceştia nu fac parte din adevărata Biserică a lui Dumnezeu. Dacă şi când vor face parte din aceasta vor privii misiunea lor cu toată responsabilitatea şi vor manifesta puterea lui Dumnezeu pentru oameni.

Cele două moduri opuse de înţelegere a Creştinismului

 înapoi la cuprins!

Există două moduri principale dar diametral opuse în înţelegerea Creştinismului. Primul este o cale pe care merge marea masă, cel de-al doilea este calea pe care a mers Cristos, este Calea vieţii veşnice. În primul, mod, Dumnezeu este reprezentat ca un stăpân absolut, care îşi iubeşte supuşii, dar care aşteaptă de la ei o supunere totală. Aceştia nu au dreptul să discute deciziile stăpânului, nu au dreptul să pună întrebări incomode şi trebuiesc să execute şi să se supună necondiţionat. Dumnezeu este văzut ca un rege, drept dar exigent şi care iartă pe cine voieşte şi condamnă deasemenea oamenii conform voinţei Sale. Dumnezeu nu se supune nici unei legi ci doar voinţei Sale, El este suveran şi face tot cea ce doreşte. Nimeni nu poate să îi ceară socoteală de nimic şi oricum chiar dacă ar încerca să facă acest lucru, ar sfârşii prost, deoarece Dumnezeu este cea mai puternică forţă din univers. În orice caz cine ar fi atât de nesăbuit ca să încerce să îl deranjeze pe Dumnezeu cu părerile proprii? Dumnezeu este conceput ca un monarh luminat, având puteri absolute pe care nu le împarte cu nimeni altcineva, decât cu Fiul Său.

În cea de-a doua opţiune, Dumnezeu nu este un stăpân ci o lumină care conduce poporul Său pe o cale a păcii şi fericiri. Este Calea în sine, este un alt stil sau mod de viaţă, pe care cei interesaţi îl aleg de bună voie, este  o concepţie diferită, un alt mod de a înţelege sensul existenţei şi relaţiile dintre oameni. Dumnezeu este însăşi sensul oricărei existenţe, deoarece numai în El îşi găsesc locul toţi cei care există, împreună, şi numai cei care sunt în accord cu principiile Lui există cu adevărat. Între noi şi Dumnezeu există un fond comun, aspiraţii comune, afinităţii împărtăşite. Avem în comun, noi şi Dumnezeu, credinţa de ne zdrunicinat în acelaşi principiu, adică în dragostea spirituală. Cea ce ne leagă de Dumnezeu nu este autoritatea Lui, ci o cauză comună, principii comune, al căror principal susţinător este chiar Dumnezeu. Prin credinţa creştină noi nu devenim supuşi ai unei Persoane ci aderenţii, participanţii la lupta dintre bine şi rău, în care ne asociem, în mod liber şi deplin conştient, de partea binelui. Suntem egali cu Dumnezeu, de fapt suntem una cu El, în spirit şi nu suntem doar un popor de supuşi model, închişi într-o colivie de aur. Ce vom alege: o gură de aer curat, respirată în libertate, sau o viaţă eternă în cetatea lui Dumnezeu, care are temeliile din pietre preţioase şi străziile de aur curat? (Apocalipsa 21: 10-23) Ei bine, nu va trebui să facem această alegere, pentru că Dumnezeu ne oferă amândouă aceste lucruri, în acelaşi timp. Cu alte cuvinte, prezenţa lui Dumnezeu nu ne răpeşte libertatea, chiar mai mult ne oferă libertatea supremă, aceea de a alege singuri, pentru noi, între viaţa veşnică şi moartea eternă. Viaţa veşnică nu poate fi trăită în orice condiţii. Nu poţi trăi veşnic lângă un vecin care îţi face viaţa un iad, sau cu o familie care te “torturează,” la un loc de muncă care nu te mulţumeşte, lângă oameni care te urăsc şi încearcă să îţi facă rău, etc. O astfel de viaţă veşnică ar fi un iad nu un rai. Ca să poţi trăi veşnic ai nevoie de pace, de bucurie şi mai ales de dragoste spirituală, pe care să o oferi şi să o primeşti.  

Dumnezeu a descoperit toate aceste adevăruri cu mult înaintea noastră, din totdeauna şi de aceea El este Calea armoniei totale şi a liniştii spirituale. El a înţeles primul că nu este posibilă fericirea personală, de durată, decât atunci când toţi cei în cauză sunt fericiţi şi că pentru aceasta relaţiile dintre fiinţele conştiente trebuie să fie bazate pe dragoste spirituală. Dumnezeu este atât de înţelegător, încât nu poate decât să iubească oamenii, dar în acelaşi timp, luptă cu cea ce constituie cauza nefericirii, care este egoismul personal. El vrea să îl ridice pe om la o nouă dimensiune, o nouă treaptă pe scara valorică, un punct unde acesta să devină o fiinţă superioară, deasupra instinctelor şi pasiunilor naturale. Dumnezeu doreşte să înlocuiască iadul luptei pentru privilegii şi putere cu raiul sacrificiului de sine. El generează o lume în care singura fericire posibilă este fericirea pe care o trăim prin ceilalţi, atunci când îi facem pe ei fericiţi. Fericirea este o bunăstare spirituală pe care nimeni nu o poate atinge cu preţul sacrificării fericirii altora.

Dumnezeu este un lider care conduce prin exemplu personal, cea mai bună dovadă este viaţa şi sacrificiul de Sine al lui Isus (Iisus) Cristos pe cruce. El se simte fericit şi împlinit atunci când dă mai mult decât atunci când primeşte. Dumnezeu are nevoie de oameni cărora să poată să le dăruiască comorile Sale de înţelepciune şi care să poată să înţeleagă cea ce face El şi felul Lui de a fi. Aceiaşi oameni trebuie să fie capabili să urmeze exemplul Său şi să ajungă la fel ca şi El, adică plini de dragostea Lui. Raiul este locul unde oamenii se iubesc sincer unii pe ceilalţi şi unde fiecare beneficiază de absolutul cunoaşterii.

Dumnezeu este atotştiutor, atotputernic şi omniprezent şi doreşte să împartă toate aceste atribute cu oamenii, cărora le spune tot ce face. Cei mântuiţi vor sta cu Isus (Iisus) Cristos pe scaunul Său de domnie. Creştinii vor fi poporul lui Dumnezeu, Mireasa Lui, Casa Lui duhovnicească, Câmpul Lui de desfăşurare a dragostei spirituale. Cei salvaţi sunt copii lui Dumnezeu, lumina ochilor Lui, globurile Lui de aur, iubiţii Lui spirituali, partenerii Lui de viaţă veşnică. Dumnezeu nu are nevoie de laude ritualice, aşa cum un şef are, dar laudele vin inevitabil atunci când omul se exprimă cu privire la persoana lui Dumnezeu.

Laudele sunt o recunoaştere sinceră a calităţilor lui Dumnezeu şi nu o hrană a orgoliului şi mândriei Sale, deoarece Dumnezeu nu este orgolios şi mândru. Laudele obligatorii, la comandă, adoraţia pe bandă rulantă, laudele formale, devenite ritualuri religioase, sunt o expresie a instituţiilor bisericeşti şi susţin numai o formă de evlavie, care însă nu garantează relaţia personală cu Dumnezeu.  Mai multe Biserici instituţionale au stabilit programe obligatorii “de laude” săptămănale, la adresa lui Dumnezeu. În cea ce mă priveşte, găsesc lucrul acesta ridicol şi prea asemănător cu cea ce se practica în sistemul comunist la adresa “conducătorului iubit.” Era şi fals şi ca dovadă stă faptul că, atunci când au avut ocazia, oamenii s-au grăbit să scape de un aşa conducător şi să îl omoare.

Laudele sunt un lucru natural atunci când eşti pus, faţă în faţă, cu valoarea, cu gesturi admirabile, cu realizări impresionanate. A institui însă acest gen de manifestare şi a face din ea o formă de cult obligatorie mi se pare tot atât de indecent, ca şi laudele care se aduceau la adresa fostului conducător ucis. Ce simţeau cei care îl lăudau pe conducător? Simţeau că aşa trebuie, că aşa s-a stabilit, că aceasta este o obligaţie. Bisericile instituţionale fac acelaşi lucru cu Dumnezeu. Îl prezintă pe Acesta ca pe un stăpân absolut, care are nevoie de laudele noastre, îşi hrăneşte orgoliul cu ele şi reprezentanţii acestor instituţii au grijă să organizeze servicii de laudă şi adoraţie ca să fie pe placul Lui. Cât de laşi, de servili şi de oportunişti pot să fie oamenii câte odată. Dumnezeu nu are nevoie de laudele noastre formale şi ne-a spus acest lucru clar.

“Dacă aţi fi ştiut ce însemnează: <<Milă voiesc, iar nu jertfe,>> n-aţi fi osândit pe nişte nevinovaţi.” [(Matei 12: 7); ref. 258 în Biblia Ortodoxă]

Mulţi preferă să aducă ca “jertfă” lui Dumnezeu, tot felul de laude, mai mult sau mai puţin, pornite din inimă, dar nu înţeleg ce a încercat să spună apostolul Pavel în epistola către Evrei la cap. 13, cu versetul 15, atunci când o folosesc ca sursă de inspiraţie. A îl mărturisii pe Cristos, prin vieţile noastre, este o laudă la adresa lui Dumnezeu, mai mult decât declamaţiile zgomotoase. Cu toate acestea, şi în trecut şi în prezent, mulţi credincioşi preferă formele, cîteodată goale de conţinut, în locul angajamentului personal concret, adică preferă “jertfele ritualice,” în locul milei.  

Dumnezeu nu poate fi numit Cel mai mare, deoarece acest lucru presupune un termen de comparaţie, dar există un singur Dumnezeu şi nimic nu se poate compara cu El. Dumnezeu ar putea fi considerat Cel mai mare, numai dacă ar fi să îl comparăm cu altcineva, dar cu cine poate fi comparat infinitul? Dumnezeu nu ne iubeşte, doar pentru ceea ce suntem acum, ci pentru potenţialul pe care îl avem de a ne dezvolta în viitor, pentru a ajunge la înălţimea plinătăţii staturii Fiului Său, Isus (Iisus) Cristos. Dumnezeu ne vede în perspectiva viitorului, în împărăţia Lui, şi ne analizează în funcţie de aceasta.

    Suntem la fel ca şi Isus (Iisus) Cristos, fii şi fiicele lui Dumnezeu. În Cristos, suntem ca şi El, având aceeaşi situaţie şi fiind şi noi una cu Dumnezeu. Aşa cum Fiul lui Dumnezeu este una cu Tatăl din Ceruri tot aşa sunt şi toţi aceia care au fost înfiaţi prin Cristos. Suntem dumnezei, dar suntem astfel, împreună cu Dumnezeu şi nu fără El. Nu putem ajunge dumnezei fără Dumnezeu, aceasta este pentru mine morala principală a Creştinismului. Oricine doreşte să ajungă dumnezeu trebuie să fie capabil să îşi dea viaţa pentru semenii săi, altă cale nu există. Numai acela sau acea care este gata să sacrifice totul pentru aproapele său, inclusiv viaţa sa, a înţeles morala creştină. Aceasta nu este o modalitate de a dobândii putere asupra celorlalţi ci de a câştiga putere asupra noastră înşine. Cine se poate domina pe sine însuşi până acolo încât să se poată nega pe sine, însuşindu-şi un alt Sine, cel al lui Isus (Iisus) Cristos, acela a înţeles Creştinismul.

„Am fost răstignit împreună cu Cristos şi trăiesc... dar nu mai trăiesc eu, ci Cristos trăieşte în mine. Şi viaţa, pe care o trăiesc acum în trup, o trăiesc în credinţa în Fiul lui Dumnezeu, care m-a iubit şi S-a dat pe Sine însuşi pentru mine.” [(Galateni 2: 20); ref. 259 în Biblia Ortodoxă]

În fond Dumnezeu nu are nici o autoritate pe care să o impună asupra noastră întrucât noi înşine am ales să mergem singuri pe Calea care este Isus (Iisus) Cristos. Lucrul acesta l-am făcut nu de frica iadului, pentru că acesta nu este nimic altceva decât despărţirea definitivă de Dumnezeu, moartea a doua, ci din dragoste sinceră pentru Cristos. Dragostea nu se poate impune cu forţa şi nici o autoritate, nici chiar acea a lui Dumnezeu, nu poate să oblige pe cineva să iubească, dacă acea persoană nu simte acest lucru. Dumnezeu nu ne poate determina să îl iubim forţat chiar dacă ne-ar ameninţa că vom fi torturaţi pentru eternitate.

Unii se pot speria şi pot încerca să îşi auto impună sentimente pe care nu le au, dar acestea nu pot fi sincere. Credinţa de frică nu are nici o valoare. O credinţă bazată pe frică ţine tot atât cât ţine şi frica dar o credinţă bazată pe dragoste ţine tot atât cât ţine şi dragostea. Oamenii nu pot însă să reziste la nesfârşit sub presiunea fricii şi probabil aşa se şi explică şi faptele de curaj nebunesc pe care unii le săvârşesc pe câmpul de luptă. Frica îl înebuneşte pe om şi va trebui să scape de ea.

De aceea, poate că unii oameni devin dezamăgiţi de credinţa creştină şi se rezumă numai la o practicare formală, pentru că s-au săturat să le fie frică. Dragostea însă nu va pierii niciodată. Frica este doar începutul înţelepciunii, însă dragostea desăvârşită alungă frica. Frica pe care se bazează autoritatea impusă este un mod de a determina conştiinţele, este o influenţă, de care Bisericile corporatiste nu s-au ferit să se folosească. Dragostea însă este motorul adevăratei Biserici a lui Dumnezeu.

Personal, ader la cea de-a doua opţiune şi nu cred deloc în prima. Dacă Dumnezeu este o Forţă care ameninţă lumea El ar trebui să ştie că în final omenirea nu se sperie de nimic şi că oamenii preţuiesc libertatea ca pe o valoare mai presus decât viaţa lor. Milioane de oameni au murit, de-a lungul istoriei, pe câmpurile de bătălie, în lupta lor pentru libertate şi cred că nu s-ar da înapoi de la a muri dacă ar ştii că Dumnezeu le ameninţă libertatea. Dumnezeu, care îl cunoaşte atât de bine pe om, ştie că frica este temporară, dar El urmăreşte dragostea care este veşnică.

Read 32 times Last modified on Thursday, 30 January 2020 20:12
Gabriel Baicu

Simțul critic în analiza textelor biblice este esențial. Totul depinde de atitudinea cu care abordăm o anumită temă, indiferent care ar fi acel subiect. O abordare caracterizată prin orbire totală în fața unor texte religioase, pe temeiul că acestea ar fi „sfinte” este cea mai sigură cale către eșec spiritual și eroare.

Website: www.zootemplate.com
More in this category: « Anexa 1 Anexa 2 »
Login to post comments

Vinaora Visitors Counter

2002574
Today
All days
196
2002574

Server Time: 2024-05-23 03:49:54

Credinta Crestina

Dumnezeu este dragoste, Nasterea din Dumnezeu, Instituția Bisericii, O singura Biserica, Biserica realitate spirituala, Trupul lui Hristos, Crestinism spiritual, Relativitatea doctrinelor confesiunilor creștine, Botezul în apa, Locul si rolul femeilor in Crestinism, Relația și experiența personala cu Isus (Iisus), Hristos Fiul și fii și fiicele Tatălui, Predestinarea, O nouă reformă a Crestinismului, Inspirația Bibliei,Interpretarea Bibliei, Semnul fiarei 666, Unicitatea Bisericii lui Dumnezeu, Despre adevărata Biserică a lui Dumnezeu, Despre cunoaşterea lui Dumnezeu, Despre moralitatea creştină, Locul şi rolul femeilor în Creştinism, Problema autorităţii în instituţiile bisericeşti, Teologia unităţii şi teologia ierarhiei, Apocalipsa: religia instituţională şi taina fărădelegii, The present with of the Church, Early Christianity, The New Reformation, Born from God, Faith without works is dead

Top of Page